Și zâmbetul, nici de-aș fi vrut a-l șterge nu puteam –
Fiind un copil ce-n mări găsea speranță
Și spre cer ochii îndreptam
Căci nu știam a pierde –
Și-n mine era viață.

Acum, când sufletu-mi deschid,
Trecute răni deschise sunt și ele,
Iar sângele -venin, atât de dulce chin,
Al vieții mele-ucigător de stele.

Tu nu te speria,
Să nu m-alungi vreodată!
Așa pustiu cum e, odat-am fost copil
Și inima-mi bătea, și viața-n mine toată!
Dar azi sunt doar un om,
Dar azi sunt doar destin.

Să nu te pleci grăbit
Spre vorbele-mi prea goale
Și nu mă-ndepărta când vreau să mă ridic;
Când singură mă zbat, te vreau aici, aproape! –
Căci încă pot iubi -mai dă-mi puțin din timp.

Promit să mă refac – eu mă refac prin tine,
Doar ia-mă așa cum sunt : moarte ce curge-n vine!
N-a mai rămas mult drum până la nemurire
Dacă din nou trăiesc – și-am inima iubire.
Vreau să dansăm voioși sub ploi,
Să nu suspin, să dezghețăm și să uităm
C-am fost copil, iar acum doare;
Să adormim sub clar de lună,
Atât de liniștiți și-atât de tineri!
Astfel, zâmbetul, nici de-aș vrea a-l șterge n-aș putea –
Fiind iar copil ce-n mări găsesc speranță.
Și spre cer ochii să-ndreptăm,
Căci nu vom ști a pierde
Când în noi e viață.

Să privim tăcuți
Și să fim doar ceea ce suntem-
Două perechi de ochi ce însuflețiți
Spre Dumnezeu privirea-și îndreaptă;
În așteptarea mută, să nu ne obosim rostind cuvinte –
În ceruri ai speranță și inima-mi deschide!